Metafora Cuvântului. Fagaduinta lui Dumnezeu

Prezentari pentru dumneavoastra:  Milostivire minunata, Ceea ce-ti apartine!

Fagaduinta lui Dumnezeu

Înainte de pieire, inima omului se mândreste, dar smerenia merge înaintea slavei!

(Proverbe 18,12)

 1806445719A fost odata ca niciodata, un Stapân care avea o întindere mare de pamânt, în afara de un câmp, unde curgea un râu cristalin. Acest lucru îl deranja tare mult, pentru ca din vremuri stravechi acest loc apartinea Bisericii si multi calugari veneau de-a lungul timpului acolo sa se roage, lânga apele linistite. Stapânul îsi dorea nespus de mult aceasta particica de glie care parea sa-i reproseze ca multi tarani, care avusesera pamânt, au suferit din pricina lui. Nu putea sa ia cu forta aceasta tarla, nici sa-l omoare pe calugar, de teama sa nu  sufere vreo pedeapsa vesnica. Sa-l mituiasca, nici gând de asa ceva.

         În sfârsit, se ivi o ocazie de a-l învinge pe calugar: construirea unui pod, pentru ca pelerinii si negustorii sa nu mai ocoleasca drumul. Bietul calugar nu s-a mai putut împotrivi unui astfel de proiect atât de necesar pentru oameni, dar a întrezarit viclenia Stapânului. Din acest motiv, i-a pus o conditie:

            – Stapâne, vreau sa-ti dau terenul, dar am o samânta mica, mica de tot, despre care Evanghelia ne spune ca este cea mai mica dintre semintele de pe pamânt. Ma gândesc de ani de zile la ea si visez sa o plantez.

            – Bine, planteaz-o si sa nu mai vorbim despre acest lucru! a exclamat Stapânul linistit.

            – Mai este ceva, relua calugarul. Dumnezeu mi-a fagaduit ca voi avea parte de roadele ei, asa ca, as vrea sa fiu sigur ca ma vei lasa sa-mi vad îndeplinita aceasta fagaduinta.

            – Pentru ca Dumnezeu ti-a încredintat un lucru asa de mic, vei avea parte de roadele semintei. Voi chema dregatorii mei de la curte, ca sa încheiem o întelegere între noi.

            Calugarul a pus samânta în pamânt, a stropit-o si a plecat. S-a întors în urmatorul an si a vazut copacelul crescând în mijlocul câmpului, lânga râul pe care nici un pod înca nu-l strabatea. În urmatorul an, copacul tot crestea, iar peste câtiva ani calugarul a urcat în crengile lui si si-a facut un culcus, printre cântarile vesele ale pasarilor. Stapânul voia sa-l mute de acolo, dar întelegerea era clara. Trebuia sa-l lase pe calugar sa se bucure de roadele semintei.

            Coroana copacului crescu atât de mare, încât acoperi tot câmpul. Apoi, arborele si-a împrastiat semintele pe toata întinderea  tinutului Stapânului, purtate de vânt,   ridicându-se din ele alti copaci cu seminte. Astfel ca, umbra unei paduri imense învaluia teritoriul Stapânului, înclestându-i castelul. El nu reusi sa faca nimic, pentru ca întelegerea nu-i dadea voie sa-l alunge pe calugar. Învins de smerenia si de întelepciunea omului lui Dumnezeu, si-a parasit cetatea, lasându-i pe calugari sa se bucure de roadele padurii, lacas de rugaciune si triluri de pasari, asa cum  fagaduise Dumnezeu.

Rodul semintei smereniei este generozitatea inimii!

Comments are closed.