Preotia in Biblie

PREOTUL ESTE INIMA LUI DUMNEZEU

Izvoarele biblice ale teologiei sacerdotale

În  vremuri mai îndepartate, preotul Ioan Maria Vianney rostea credinciosilor sai : Preotia este iubirea inimii lui Isus. Pe Cruce se desavârseste Preotia lui Cristos. Din inima lui strapunsa au tâsnit sânge si apa. Aceasta inima frânta de iubire este izvorul sacramentului Preotie.

Preotul este inima lui Dumnezeu, spunea Sfântul Ioan-Gura-de Aur în tratatul sau Despre Preotie. Era un gând al sau, desprins din teologia sacerdotala a Bibliei, care contureaza chipul acestui slujitor sacru, uns, ales pentru a fi semnul sfinteniei lui Dumnezeu printre oameni. În istoria mântuirii din Vechiul Testament poporul evreu  a avut ca ideal sa devina un popor de preoti, un neam sfânt. Oricât de nerealista a ramas aceasta dorinta, ea a marcat sentimentul pe care-l aveau  acestia de a fi în mod sacerdotal legati de Dumnezeu. Din acest motiv, în învatatura biblica, prezenta preotului  s-a înscris în inima Legamântului. De la Noe la Moise, toata slujirea lui era definita de chemarea lui Dumnezeu si de raspunsul poporului sau,  contopindu-se  cu rugaciunile de mijlocire si în jertfele aduse de el la altar. Preotul, nascut si ales din mijlocul poporului, avea menirea sa aminteasca, în orice vremuri, ca orice cult adus lui Dumnezeu îl situa pe om în timpul unui Dumnezeu care-l cheama. Mijlocitorul dialogului dintre divin si uman, sacru si profan era preotul, întrupând  în persoana lui acea întâlnire inefabila între om si Dumnezeu, ca martor  fidel al adevarului.

În Vechiul Testament, singurul nume dat preotului era kohén. Originea cuvântului este apropiata de verbul akadian kânu (radacina k’n), care înseamna a se închina, a aduce cinste. Mai des întâlnit, temenul deriva din radacina kvn, a sta în picioare. Conform acestor sensuri, preotul era cel care statea în fata lui Dumnezeu ca un slujitor:

În vremea aceea, a ales Domnul semintia lui Levi, ca sa poarte chivotul legamântului Domnului, sa stea înaintea Domnului, sa-I slujeasca, sa se roage si sa-I binecuvânteze numele Lui, cum face pâna în ziua de astazi (Dt 10,8).

Acest text ne ofera, ca o imagine generala, atributiile slujirii unui preot în Vechiului Testament:

a. Preotul este cel care pazeste lacasul de cult, templul. El are grija de sanctuar, primeste credinciosii si darurile acestora.

b. Preotul trebuie sa predice poporului Legea lui Dumnezeu, învatându-l asa  cum judecata apartine regelui, sfatul înteleptului si cuvântul profetului. Aceste învataturi sunt date în lacasul sfânt, unde el slujeste.

c. Preotul este “slujitorul altarului”, aduce jertfe. Rolul sau determinant începe când sângele animalului, partea cea mai sfânta a jertfei, se scurge pe altar. Tot el prezinta si ofera pe altar partea de jertfa care-i revine Domnului.

d. Preotul este mijlocitorul Legamântului. Rugaciunile si cererile poporului le aduce pe altar, pentru a fi  înaltate ca o mireasma placuta Domnului.

Astfel, preotia, înca de la origini, a fost considerata  institutia  sacrului, menita sa purifice fiinta întreaga a poporului ales, pentru ca el sa stea  mereu  de vorba, chip catre chip, cu Dumnezeu.

În articolul urmator vom aborda chipul preotului în Cartea Genezei.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *