Procesul lui Isus

prezentare:   Religiile lumii

Procesul lui Isus Cristos

Procesul lui Isus analizat din perspectiva unui jurist trebuie sa aiba in vedere legislatia aplicabila atunci, situatia politica si administrativa, cat si dreptul penal si procedura penala. Izvoarele în baza carora se poate reconstituii procesul sunt in principal cele patru Evanghelii, izvoarele necrestine sunt destul de controversate, cele mai multe fiind atribuite istoricului evreu Flavius Josephus care-l aminteste pe Isus Cristos ca fiind denuntat de conducatorii evrei si condamnat de catre Pilat. Un izvor pretios il constituie epistolele sfantului apostol Paul. Marturia lui este elocventa intrucat probabil a fost scrisa intre anii 50 si 58, deci la un timp relativ scurt de la moartea Mantuitorului.

Rastignirea lui Isus a fost precedata de un proces nedrept, urmat de o condamnare fara niciun temei. Chiar si pentru acele vremuri, pedeapsa aplicata lui Isus trebuia justificata din punct de vedere juridic. Atat liderii religiosi ai evreilor, cat si romanii, au incalcat normele de procedura, pentru a-l gasi vinovat si condamna cu orice pret.

In acele vremuri Iudeea era o provincie romana, evreii fiind supusi unui regim de asuprire severa. Provincia era condusa de un procurator, numit direct de Cezar, care avea puterea administrativa, militara si juridica deplina. In Iudeea, romanii aveau numeroase probleme din cauza revoltelor populare, insa tolerau si institutii contrare dreptului roman. Conducerea de la Roma a acceptat acest compromis, recunoscuta fiind indarjirea cu care popoarele orientale luptau pentru apararea dreptului la libertate.

Mult diferit de romani, evreii aveau un cu totul alt sistem juridic. Fiind un stat teocratic, jurisdictia era apanajul clerului, iar procesele erau judecate in numele lui Dumnezeu (Moise, Numerii 11,16 “Adu-mi 70 de barbati din batranii lui Israel pe care-i stii tu ca aceia sunt batranii poporului si carturarii lor). Infractiunile de ordin religios erau solutionate in Sanhedrin, un fel de tribunal suprem al vremii, compus din 71 de preoti si carturari, condus de marele preot. Hotararile pronuntate de acest tribunal trebuiau confirmate de procuratorul roman, neexistand cale de atac impotriva lor.

Potrivit competentei materiale marele Sanhedrin, judeca procesele de idolatrie, de profe?ie mincinoasa, blasfemie etc. Legea data prin Moise, pe Muntele Sinai, pedepsea cu moartea, blasfemia sau hulirea numelui lui Dumnezeu. Proba acuzatiei se facea prin depozitiile a cel putin doi martori, iar declaratia invinuitului nu era suficienta. Procesele se terminau in ziua in care incepeau, iar condamnarea se pronunta in ziua urmatoare. Pedeapsa crucificarii nu era cunoscuta de sistemul juridic iudaic, aceasta fiind o sanctiune apartinand dreptului roman.

Dreptul roman avea o procedura total diferita de dreptul evreilor. Principala proba in dreptul roman era marturisirea, situatie in care se renunta la depozitia martorilor. Infractiunile cele mai grave erau cele indreptate impotriva conducerii imperiului si se sanctionau cu pedeapsa capitala. In provincia Iudeea, procuratorul avea independenta completa cu privire la sanctionarea condamnatului si putea aproba sau respinge hotararea Sinedriului.

Misiunea lui Isus din Nazaret nu a fost privita cu ochi buni de niciuna dintre cele doua mari grupari religioasele din societatea iudaica a vremii. Fariseii au fost acuzati de Isus ca pun litera legii mai presus decat spiritul acesteia, iar saducheii, aristocrati severi si cruzi, au fost criticati pentru faptul ca erau mai degraba interesati de obtinerea unor venituri de pe urma afacerilor prospere desfasurate din jurul templului. In timpul celor trei ani si jumatate ai misiunii sale, Isus a fost supus unor atacuri verbale si intrebari viclene venite din partea reprezentantilor clerului. Este memorabil raspunsul dat acestora la intrebarea privind birul pe care evreii il datorau Romei: „Dati Cezarului ce este al Cezarului si lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu” replica la care cu siguranta reprezentantii clerului nu se asteptau. Ei sperau ca Isus va da un raspuns fara echivoc. Mentionarea doar a Cezarului, le-ar fi oferit iudeilor sansa sa-l acuze de nerespectarea legii mozaice, iar refuzul platii birului catre imperiu, i-ar fi atras incalcarea legii romane.

Iritati de raspunsurile date, preotii au incercat sa-l prinda pentru a-i inscena un proces. Prilejul favorabil s-a ivit in noaptea de 14 nisan, in gradina Ghetsimani, cand Iuda si-a tradat invatatorul prin celebrul sarut. Cu toate ca nu era inarmat, peste el au tabarat mai multi ostasi trimisi de preotii cei mai de seama, carturari si batrani. Nu a fost chip sa le opuna rezistenta si nici nu intentiona acest lucru intrucat stia ca sosise ceasul pentru sacrificiul suprem.

Dupa arestarea sa, Isus a fost dus in fata fostului mare preot, Ana, care era in fapt instigatorul miscarii de prindere a Mantuitorului. Evanghelistul Ioan mentioneaza ca Mantuitorul a fost dus mai intai in fata lui Ana, socrul marelui preot Caiafa. Acest episod relatat numai de evangelistul Ioan- ceilalti evanghelisti nu amintesc nimic de interogatoriul in fata lui Ana- a fost interpretat in multe feluri. Procedura penala iudaica nu cunoaste o procedura prealabila judecatii cu toate ca arestul preventiv era cunoscut. Influenta lui Ana era mare, isi pastrase titlul de mare preot si era cum am aratat socrul lui Caiafa, el fiind autorul moral al prinderii Mantuitorului. Interogatoriul in fata lui Ana nu prezinta nicio importanta juridica, fiind un interogatoriu preliminar si personal, pe buna dreptate fiind omis de catre Evanghelistii sinoptici.

A urmat episodul infatisarii inaintea Sinedriului intrunit noaptea, in casa marelui preot Caiafa. Un personaj foarte puternic, ale carui hotarari respectau vointa socrului sau, Ana. Numarul participantilor nu este cunoscut, insa, cel mai probabil, acesta a fost mai mare de 23 (numarul minim cerut de normele procedurale). Din Sinedriu au lipsit nume precum Nicodim sau Iosif din Arimateea, care l-ar fi sustinut pe Isus. Contrar regulilor procedurale, procesul a inceput cu ascultarea martorilor acuzarii, apropiati lui Caiafa – „Sinedriul cauta martor mincinos impotriva lui Isus, ca sa-l omoare” (Matei 26, 59).

Singura lor  acuza a fost aceea ca l-au auzit pe Mesia spunand ca ar putea ridica templul in trei zile. Ceea ce nu era suficient de grav pentru al condamna la rastignire. Incalcand procedura de ascultare a martorilor apararii (care nu erau de fata si nici nu ar fi fost primiti), Caiafa a recurs la o acuzatie directa adusa Mantuitorului: „Te jur pe Dumnezeu cel viu, sa ne spui de esti Cristos, Fiul lui Dumnezeu!” (Matei 26, 23).

Prin manifestarile sale, prin lipsa sa de obiectivitate, Caiafa a incalcat elementarul principiu al prezumtiei de nevinovatie. La raspunsul afirmativ dat de Isus, Caiafa a recurs la sfasierea vesmintelor pieptului, gest specific celui care auzea de moartea unei rude sau a unei blasfemii. Teatral, Caiafa a impresionat membrii Sinedriului, a caror sentinta nu putea fi decat condamnarea la moarte, pentru „hula lui Dumnezeu.”

Dupa un proces a carui sentinta se stia inainte, cu Sanhedrinul convocat în toiul noptii, fara respectarea procedurii penale, Caiafa nu il putea executa pe Mesia decat cu acceptul procuratorului Pilat din Pont. Stiind ca blasfemia nu era incriminata de legea romana, clerul a recurs la un alt siretlic. L-au acuzat fara dovada pe Isus inaintea lui Pilat de razvratirea poporului, incurajarea evreilor la neplata birului fata de Cezar si autointitularea sa ca Cristos, Imparatul Iudeilor. Ultima acuzatie era si cea mai aspru pedepsita, din punctul de vedere al imperiului. Caiafa stia ca uzurparea titlului de imparat era in lumea romana cea mai grava crima politica, pedepsita cu moartea.

Insa, dupa interogatoriul lui Isus inaintea lui Pilat, procuratorul a dat un r?spuns deceptionant pentru oamenii lui Caiafa: „Eu nu-i gasesc nici o vina”, completand ca Irod, tetrarhul Galileei, este cel in masura sa-l judece. Viclean si calculat, Irod si-a dat seama imediat de nevinovatia Mantuitorului si de eventualele efecte pe care le-ar cauza cu uciderea sa, refuzand sa dea un verdict. La fel ca si Pilat, el a nu a dorit sa verse sange nevinovat doar de dragul solicitarii carturarilor si fariseilor.

Dezamagiti ca Irod, un evreu din acelasi neam cu membrii Sinedriului, nu a recurs la condamnarea lui Isus, oamenii lui Caiafa au revenit la Pilat. Realizand ca era prins intre a face o nedreptate si a se confrunta cu o revolta populara initiata de preotii iudei, procuratorul roman a propus pedeapsa bataii, in speranta ca va linisti multimea adunata de preoti inaintea pretoriului sau. Dupa cele 39 de lovituri care i-au slabit mult puterile trupesti ale lui Isus, preotii tot nu au fost satisfacuti, solicitand rastignirea sa.

Ignorand faptul ca are tot dreptul de a lua singur decizia, Pilat a recurs la o ultima incercare, propunand poporului sa aleaga intre eliberarea lui Isus si Baraba, un criminal evreu. A fost ales Baraba, moment in care preotii evrei l-au santajat pe Pilat ca daca nu-l va condamna pe Isus, il vor acuza inaintea lui Cezar.

Supus presiunii Pilat a cedat si a admis rastignirea lui Isus, dupa celebrul gest al spalarii mainilor. În acest fel s-a incalcat legea romana, care stipula ca dovezile principale erau marturisirea si depozitiile martorilor. Ori, tocmai acestea au lipsit cu desavarsire. „Ibnis in crucem!” (Rastigniti-L!) au fost cuvintele lui Pilat, cele care-au pecetluit condamnarea planuita de capii religiosi.  Pilat a confirmat astfel sentin?a Sanhedrinului, motivarea formala  stand scrisa pe tablita aplicata pe crucea Mantuitorului: Isus Nazarineanul Regele Iudeilor. Prin urmare Isus a fost condamnat de catre Pilat pentru o crima politica, iar probele acestei “infractiuni” le-au constituit numai spuse acuzatorilor. Hotararea lui Pilat este o confirmare pronuntata in urma unui santaj si a unei presiuni morale exercitate de sinedristi.  In fond insa judecata lui Pilat este o grava eroare judiciara.

Paul Iftimie

Comments are closed.