Simbolismul nuptial în gândirea profetilor

REVISTA  BIBLICA

Prezentari ppt: Parabola creionului

Simbolismul nuptial în gândirea profetilor (I)

O perspectiva generala

121171901Simbolismul nuptial este una din temele esentiale ale profetismului biblic. Sub o forma originala si lirica, oamenii alesi de Dumnezeu, profetii, au încercat sa sugereze în scrierile lor iubirea lui Dumnezeu fata de poporul ales, Israel. Exegeza iudaica si crestina a recunoscut chipul lui Dumnezeu si al poporului ales în numele mirilor din Cântarea Cântarilor, dod, „preaiubit”, „logodnic” si kâlla, „preaiubita”, „logodnica” [1].

            Comuniunea de viata dintre Dumnezeu si Israel este definita în textele profetice de termenul „cunoastere”, semnificatia acestuia dezvaluind doua sensuri: iubirea, înteleasa ca o alegere libera între mire si mireasa, si fidelitatea nezdruncinata, ca principiu al legamântului. Profetul Osea descrie în mod sugestiv legamântul de iubire între Dumnezeu si Israel, reiterând necesitatea cunoasterii reciproce: Te voi logodi cu mine, ca sa  cunosti ca Eu sunt Domnul (Os 2,20). Acest caracter dramatic al simbolismului iubirii nuptiale este decisiv pentru a exprima sensul istoric al revelatiei biblice.

            În secolul al VIII-lea î. C., când profetii încep sa scrie într-un astfel de limbaj al iubirii, acestia descriu, în textele lor  alegorice, prezenta lui Dumnezeu în istoria poporului ales,  zugravind adevarate evocari, narative si didactice, ale trecutului lui Israel. Fiecare vreme a iubirii corespunde unei parti din istorie. Momentul nasterii acestei iubiri este chemarea lui Abraham, prietenul lui Dumnezeu, fidel unei chemari ce va însemna începutul unui pelerinaj  îndelung de credinta în epopeea poporului ales. Tineretea iubirii, timpul pastoral al cunoasterii inocente, chiar aventuros pe alocuri, dar marcat de evenimente radicale, este vremea patriarhilor Isaac si Iacob, continuat de Iosif, visatorul.

Casatoria, momentul patetic al cunoasterii, are loc în desert, dupa evenimentul Exodului din Egipt, înainte de intrarea poporului evreu în Tara Canaanului. Profetii Amos si Osea vad în desert o experienta sociala si religioasa; Ieremia surprinde aspectul moral al acestei experiente; Ezechiel descrie aceasta perioada în contextul reafirmarii Legii lui Moise. Fie ca este vorba despre idealul nomad, al credintei sau al legii, localizarea este identica la profeti: marele rastimp al întâlnirii este desertul[2].

prophetes-bibleAcelasi profet, Osea, recurge la locuri si expresii desprinse din limbajul simbolismului nuptial, pentru a elogia fascinatia uimitoare a iubirii lui Dumnezeu. El  o cheama pe mireasa lui, Israel, într-un loc tainic al tacerii, pentru ca leg?mântul  dintre Dumnezeu si om  are doar ragazul vesniciei. Iubirea mistica este o iubire în Dumnezeu si cu Dumnezeu: O voi ademeni si o voi duce in pustiu, si-i voi vorbi pe placul inimii ei (Os 2,14).

Întâlnirea nuptiala ne este înfatisata în evenimentul cuceririi Tarii Canaanului, când, în sfârsit, poporul ales are parte de împlinirea fagaduintei lui Dumnezeu, referitoare la legamântul cu Abraham: Domnul s-a aratat lui Avram si i-a zis: „Toata tara aceasta o voi da semintiei tale”.  Si Abraham a zidit acolo un altar Domnului care i se aratase (Gn 12,7). Astfel, intrând pe acest tarâm, Israel este mireasa lui Dumnezeu. În acest context se precizeaza temele majore ale credintei exprimate în termeni nuptiali, fiind o pregatire necesara pentru întâlnirea cu Mirele: Israel, pregateste-te sa te întâlnesti cu Dumnezeul tau! (Am 4.12) Aceasta evocare  a profetului are întreg caracterul stilistic al unei chemari adresate unei mirese.

Acelasi sens istoric al revelatiei lui Dumnezeu este reliefat si în viitor. Poporul fidel lui Dumnezeu întrupeaza imaginea ideala a unui Israel care îsi gândeste istoria din perspectiva Tarii Sfinte si a Templului, a urmasilor si a prezentei sacre. În schimb, uitarea de Dumnezeu va fi piatra de încercare a acestei fidelitati, pentru ca deseori legamântul nuptial între Mire si mireasa va fi distrus de idolatrie (infidelitate).

Marile texte ale Vechiului Testament evoca importanta profetilor în formarea constiintei religioase a lui Israel: Amos, Osea, Isaia, Ieremia, Ezechiel, au lasat o amprenta adânca în sufletul poporului ales, pentru ca au pus bazele unei religii interioare si morale, elaborând, astfel, un adevarat tratat despre iubirea divina.

 

Metafora iubirii în cartea profetului Amos

                Amos este primul profet scriitor[3] si vestirea lui se înfaptuieste cu doi ani înainte de cutremurul de pamânt, catastrofa ce a marcat poporul, de vreme ce va ramâne în amintirea acestuia multe secole mai târziu (cf. Zah 14,5).

            Temele esentiale ale cartii sunt redactate într-un stil poetic. El cugeta asupra evenimentelor care influenteaza viata poporul sau care traia în Regatul de Nord (cf. profetiei împotriva lui Iuda în Am 2,4-5). Stilul profetului este caracterizat de simplitate si rigoare. El utilizeaza cuvinte ?âsi expresii originale. Termeni, precum hésed (iubire) si émet (adevar, fidelitate) nu se regasesc foarte des în scrierile lui, deoarece sincretismul religios practicat în lacasurile de cult a determinat un declin moral al societatii, punând la încercare „virtutea legamântului”[4]. În vestirile lui apar cuvinte care descriu societatea nedreapta din acele vremuri, dreptate, sarac, orfan, vaduva, strain, deoarece  mesajul sau atingea clasa conducatorilor (regi, capetenii, preoti, judecatori) care nu aparau categoriile sociale defavorizate[5].

unnamedÎntelepciunea profetului s-ar datora obârsiei sale, cetatea Téqôa ( la câtiva kilometri de Ierusalim), fiind locul  unde se întâlneau înteleptii  de la care profetul a învatat poezia si arta de a vorbi frumos (elocventa). Un alt personaj întelept, originar din aceeasi cetate, a fost femeia care s-a prezentat înaintea regelui David, când acesta a fost tradat de fiul sau, Absalom. Ea i-a povestit o parabola privitoare la dreptate, în scopul de a-l convinge pe rege sa nu se razbune pe fiul sau (cf. 2 Sam 14,1-12).

În contextul crizei moral-religioase din Regatul de Nord, Amos nu uita sa-si încurajeze poporul ratacit. Din acest motiv, radacina  ahb a verbului „a iubi” se regaseste în doua texte, evidentiind binomul  „bine/rau”, atât de prezent în scrierile înteleptilor:

Sa fumege ceea ce este dospit ca jertfa de lauda si proclamati darurile de bunavoie! Faceti sa se auda, caci asa va place, fii ai lui Israel (Am 4,5). Urâti raul, iubiti binele si faceti sa domneasca dreptatea la poarta cetatii (Am 5,15)

Discursul profetic al lui Amos se situeaza în contextul unei polemici evidente împotriva jertfelor aduse în lacasurile de cult. Profetul reitereaza importanta fidelitatii fata de Dumnezeu, gestul concret de iubire pe care un credincios putea sa-l faca în fata altarului. Aceasta iubire este actul esential al vietii religioase a unui popor, dar Amos întrezareste perspectiva unui cult exterior adus Domnului, care va determina sincretismul religios de mai târziu[6].

În acest sens, profetul vesteste pedeapsa lui Dumnezeu pentru oamenii necredinciosi, deoarece acestia refuzau sa asculte de legea data de Domnul. El a încheiat un legamânt cu poporul sau si acesta a ajuns sa fie necredincios. O astfel de dezamagire dureroasa este exprimata în textul: Numai pe voi v-am cunoscut dintre toate neamurile pamântului, de aceea va  voi pedepsi pentru toate nelegiuirile voastre (Am 3,2)[7].

În capitolele urmatoare, Domnul îl va pedepsi pe Israel, pentru ca acesta sa se întoarca la el (cf. 4, 4-11). Iertarea dumnezeiasca nu va întârzia (5,15), pentru ca omul sa faca un efort adevarat de convertire, în vederea cladirii unei lumi unde dreptatea curge ca o apa curgatoare si neprihanirea, ca un pârâu care nu seaca niciodata (5,24).

În cartea profetului Amos, chemarea adresata omului este o fagaduinta personala de fidelitate fata de un Dumnezeu drept si milostiv. Iubirea dintre Mire si mireasa capata valori moral-religioase deosebite: generozitatea omului fata de chemarea divina, asumata într-o viata noua (7,10-17); constiinta omului de a fi un ales al lui Dumnezeu: Nu, Domnul Dumnezeu nu face nimic fara sa-si descopere taina sa slujitorilor sai prooroci  (3,7); certitudinea ca cea mai mare tristete ar fi aceea a unei lumi unde nu se mai aude cuvântul lui Dumnezeu: Iata, vin zile, zice Domnul Dumnezeu, când voi trimite foamete în tara, nu foamete de pâine, nici sete de apa, ci foame si sete dupa auzirea cuvintelor Domnului. Vor pribegi atunci de la o mare la alta, de la miazanoapte la rasarit, vor umbla istoviti încoace si încolo, ca sa caute cuvântul Domnului, si tot nu-l vor gasi (8,11-12).

[1] Cf. A. NEHER, Prophètes et prophéties, Éditions Payot et Rivages, Paris, 1983, 207.

[2] Id., p. 209.

[3] Cartea profetului Amos dateaza din vremea domniei lui Ieroboam al II-lea (787-747 î. C.), în Regatul de Nord, Israel, si cea a lui Ozias în Iudeea (781-740 î. C.).

[4] Expresie folosita de Jean Steinmann în cartea Le prophète Isaïe, Les Éditions du Cerf, Paris, 1978, 89.

[5] Cf. P. BOVATI, R. MEYNET, Le livre du prophète Amos, Les Éditions du Cerf, Paris, 1994, 125.

[6] Cf. P. BOVATI, R. MEYNET, op. cit., p. 205.

[7] André Neher a comentat acest verset subliniind importanta metaforei iubirii nuptiale între Dumnezeu si Israel. De altfel, verbul ebraic „a cunoaste”, yâdah,, în acest context descrie unitatea de viata între Dumnezeu si Israel, între Mire si mireasa.

This entry was posted in Uncategorized. Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *