Metafora Cuvântului. Copacul daruieste

Metafora Cuvântului

Prezentari pentru dumneavoastra:  Milostivire minunata, Ceea ce-ti apartine!, Depinde ce alegem, Cele patru lumanari

Sa ascultam povestea:

Copacul  daruieste…

Iubirea nu are nici un scop. Ea reprezinta propria sa rasplata!

hqdefault (2)„Se spune ca a existat odata un arbore batrân si maiestuos, cu ramurile întinse spre cer. Când înflorea, fluturi de toate formele si culorile veneau de pretutindeni si dansau în jurul lui. Când facea fructe, pasari din tari îndepartate veneau sa guste din ele. Ramurile sale aratau ca niste brate vânjoase. Era minunat. Un baietel obisnuia sa vina si sa se joace sub el în fiecare zi, iar copacul s-a obisnuit cu el si a început sa-l iubeasca.

Ramurile sale erau foarte înalte, dar el si le apleca, pentru ca baiatul sa le poata atinge, pentru a-i mângâia florile si pentru a-i culege fructele. Asadar, ori de câte ori venea copilul, arborele îsi pleca ramurile. Când micutul îi mângâia florile, batrânul copac se simtea cuprins de un val incredibil de fericire.

Baiatul a crescut. Uneori, dormea în poala copacului, alteori îi mânca fructele, sau purta o coroana împletita din florile sale. Se simtea atunci de parca ar fi fost regele junglei. Vazând cum baiatul poarta o cununa din florile sale, dansând cu ea, copacul se simtea fericit. Îl aproba cu ramurile sale; cânta în bataia vântului. Baiatul a crescut si mai mult. A început sa se catere în copac, leganându-se pe ramurile sale. Ori de câte ori se odihnea pe ele, copacul se simtea fericit.. Timpul a trecut, iar baiatul a început sa fie apasat de alte îndatoriri. Avea ambitiile lui. Trebuia sa îsi treaca examenele, sa îsi faca prieteni… De aceea a început sa vina din ce în ce mai rar pe la copac. Acesta îl astepta, însa, cu o nerabdare din ce în ce mai mare, strigându-i din adâncurile sufletului sau: „Vino, vino. Te astept”. Când baiatul nu venea, copacul se simtea trist. Baiatul a crescut si mai mult, iar zilele în care trecea pe la copac au devenit din ce în ce mai rare.  

IMG_56134Baiatul a devenit ambitios si prins în afacerile sale lumesti. „Ce copac? De ce ar trebui sa-l vizitez?” Într-o zi, pe când trecea prin apropiere, copacul i-a strigat: „Asculta! Te astept în fiecare zi, dar tu nu mai vii pe la mine”. Baiatul i-a raspuns: „Ce poti sa-mi oferi, ca sa trec sa te vad? Eu îmi doresc bani”. Uimit, copacul i-a spus baiatului: „Nu vei mai veni decât daca îti voi oferi ceva? Îti ofer tot ceea ce am”. „Din pacate, nu am bani. Aceasta este o inventie a oamenilor. Noi, copacii, nu avem bani. În schimb, suntem fericiti. Crengile noastre se umplu de flori, apoi de fructe. Umbra noastra îi racoreste pe cei încalziti. Când bate vântul, dansam si cântam. Desi nu avem bani, pasarelele se cuibaresc pe ramurile noastre si ciripesc vesele. Nu, noi nu avem nevoie de bani”. Baiatul i-a spus: Atunci, de ce sa vin la tine? Nu am de gând sa merg decât acolo unde pot obtine bani. Am nevoie de bani”. Copacul s-a gândit mult, dupa care a spus: „Atunci, culege-mi fructele si vinde-le. În felul acesta, vei obtine bani”. Baiatul s-a luminat imediat la fata. S-a urcat în copac si a cules toate fructele copacului, chiar si pe cele necoapte. În graba sa, i-a rupt crengile si i-a scuturat frunzele, dar copacul s-a simtit din nou fericit

Baiatul nu si-a dat nici macar osteneala sa-i multumeasca arborelui, dar acestuia nu-i pasa. Adevarata sa multumire s-a produs atunci când acesta a acceptat oferta sa de a-i culege fructele, pentru a obtine bani în schimbul lor. Baiatul nu s-a mai întors multa vreme. Acum avea bani si era foarte ocupat sa obtina cu ajutorul lor înca si mai multi bani. A uitat cu totul de copac, si astfel au trecut anii. Copacul era trist. Tânjea dupa întoarcerea baiatului, la fel ca o mama cu sânii plini de lapte, dar care si-a pierdut copilul. Întreaga sa fiinta tânjeste dupa copilul pierdut, pentru a-l strânge la piept si a se usura. Cam la fel tânjea si copacul nostru. Întreaga sa fiinta era în agonie. Dupa multi ani, baiatul, devenit între timp adult, s-a întors la copac. Acesta i-a spus: „Vino la mine. Vino si îmbratiseaza-ma”. Barbatul i-a raspuns: „Termina cu prostiile. Faceam asemenea lucruri pe vremea când eram un copil fara minte”. Copacul a insistat: „Vino, mângâie-mi crengile. Danseaza cu mine”. Barbatul i-a raspuns: „Termina cu flecareala asta stupida! Acum doresc sa-mi construiesc o casa. Îmi poti oferi o casa?” Copacul a exclamat: „O casa? Bine, dar eu traiesc fara sa stau într-o casa”. Singurii care traiesc în case sunt oamenii. „Noi nu traim în case, dar uite ce îti propun: îmi poti taia crengile, pentru a-ti construi o casa cu ajutorul lor”. Fara sa mai piarda timpul, barbatul a luat un topor si i-a taiat crengile copacului. Din acesta a ramas acum doar trunchiul, dar el era foarte fericit.  Barbatul a plecat, fara sa-si mai dea osteneala sa arunce în urma macar o privire. Si-a construit casa visata, iar anii au trecut din nou. Copacul, devenit acum un simplu trunchi fara crengi, a continuat sa-l astepte. Ar fi vrut sa îl strige, dar nu mai avea ramuri si frunze care sa poata cânta în bataia vântului. Vânturile continuau sa bata, dar el nu mai putea scoate nici un sunet. Cu un efort suprem, sufletul sau a reusit sa rosteasca o ultima chemare: „Vino, vino, iubitul meu”. Timpul a trecut, iar barbatul a îmbatrânit. Odata, se afla prin apropiere, asa ca a venit si s-a asezat sub copac. Acesta l-a întrebat: „Ce mai pot face pentru tine? Ai venit dupa foarte, foarte mult timp”. Batrânul i-a raspuns: „Ce poti face pentru mine? As vrea sa ajung într-o tara îndepartata, sa câstig si mai multi bani. Pentru asta, am nevoie de o barca”. Fericit, copacul i-a spus: „Taie-mi trunchiul si fa-ti o barca din el. As fi extrem de fericit sa devin barca ta si sa te ajut sa mergi astfel în tara aceea îndepartata, pentru a câstiga mai multi bani. Dar, te rog, ai grija de tine si întoarce-te cât mai repede. Voi astepta de-a pururi întoarcerea ta”. Omul a adus un ferastrau, a taiat trunchiul copacului, si-a facut o barca din el si a plecat. Acum, din copac nu a mai ramas decât radacina, dar el a continuat sa astepte cu rabdare întoarcerea celui iubit. A asteptat mereu si mereu, constient însa ca nu mai avea nimic de oferit. Poate ca barbatul nu se va mai întoarce niciodata.

Dar, într-o seara, dupa o zi plina de nostalgii care dadusera buzna in inima copacului, un baietel se apropie de radacinile lui si spuse: „Ciudat, o radacina de copacel. Am sa o ud, ca sa creasca mare. Asa, o sa ma pot juca în crengile lui.” Copacul nostru tresari, la glasul copilasului. Nu-i venea sa creada. Daruirea i-a oferit o rasplata de aur. Un copil se va juca din nou cu frunzele si crengile sale. Viata lui va avea din nou un sens… Si radacinile prinsera a creste viguros, in lumina calda a soarelui, sub privirile curate ale baietelului.”

Iubirea nu are nici un scop. Ea reprezinta propria sa rasplata.

 

Posted in Uncategorized | Leave a comment